Mi-e dor de tine. Recunosc, nu e asa de usor sa te scot din inima, din suflet si din viata mea. Ti-am spus adio, dar mi-e greu. Incepusem sa te accept ca o parte din mine, simteam ca, cumva, ma intregesti, ma intelegi…
Am promis ca nu te voi mai suna, dar nu pot sa ma tin. Imi lipseste vocea ta, imi lipseste zambetul tau simplu, naiv si sincer…Imi lipseste imbratisarea ta, emotia si tandretea. Nu te pot alunga din viata mea, nu ma pot comporta ca si cum nu ai fi existat, caci mi-ai luminat zilele. Nu pot sa ma prefac ca nu am simtit nimic, caci as fi lasa sau ignoranta.
Ma gandesc la tine, ma gandesc cu ce am gresit, ma gandesc ce pot sa fac…Ma intreb cum sa te fac sa fii deschis, sa imi vorbesti clar, sa imi explici ce anume lipseste, sau ce e prea mult. Ma derutezi cu felul tau de a vorbi, ma incurc in vorbele tale, iar ale mele…ale mele nu isi mai au rostul, caci nu inteleg ce vrei de fapt sa imi spui, iar in mintea ta totul ar fi doar o aberatie. Imi rasuna creierul de atatea vorbe frumoase, dar sunt umbrite de cele pe care le-ai spus cu ura, fara sa gandesti ca de fapt ranesti…
Ma alungi ca pe un caine. Da, stiu, ti-a venit randul sau mai bine zis, mi-a venit randul sa alerg dupa tine. Am asteptat o vreme, te-am asteptat la scara sa apari, dar nu, nu te-ai gandit ca poate voi fi acolo, asteptand sa te vad, sa iti vorbesc, sa te ascult sau sa te impac cumva. Nu te-ai gandit ca una ca mine ar face asa ceva pentru tine, sau ca una ca mine ar fi capabila sa mearga pe jos kilometri numai pentru 1 moment alaturi de tine.
Da, iti e usor sa treci peste…Iti e usor sa arunci niste vorbe, care apoi te vor durea si pe tine. Iti e usor sa ma gonesti, apoi sa te prefaci ca nu am existat. Sau poate ca pentru tine nu a insemnat nimic. Pentru tine nu am fost decat una care “o face bine” si cam atat….
Jurnal 